Relaţiile telejurnalelor cu puterea politică au început prost, după 1989: era vremea televiziunii unice - Televiziunea Română Liberă - care făcea şi ea ce putea şi ce învăţase, adică mai mult învăţămînt politic decît informare. Fiind considerată "a poporului", TVR îşi croia ştirile după viziunea puterii reprezentate atunci de FSN, spre indignarea opoziţiei. "Maximum" de neutralitate şi de corectitudine în prezentarea mitingurilor opoziţiei era reprezentat de lunga (şi involuntar-versificata) propoziţie "S-au scandat lozinci antiprezidenţiale, antiguvernamentale, anticomuniste şi promonarhiste". Lupta pentru o televiziune independentă a fost una dintre temele majore ale societăţii civile, iar cînd a apărut SOTI (care emitea, să ne amintim, doar seara tîrziu şi doar în Bucureşti), în bucuria de a avea în sfîrşit un post TV alternativ, puţini au observat că nici acolo nu se putea vorbi de informare, ci doar de schimbarea perspectivei: televiziunea de stat prezenta viziunea Puterii, iar SOTI pe cea a Opoziţiei. Despre surse alternative de informare s-a putut vorbi abia cînd au apărut telejurnalele de la noile televiziuni private - mai întîi Tele 7 abc, apoi PRO TV, Antena 1 şi celelalte. Astăzi, cînd avem multe telejurnale pe cap de locuitor şi chiar o televiziune specializată în ştiri (Realitatea TV) şi cînd capitalismul pare să fi triumfat în industria media din România, problema relaţiei cu puterea se pune în termeni noi, dar substanţa e relativ aceeaşi. Nu sîntem în situaţia Italiei, unde premierul Silvio Berlusconi controlează direct sau indirect 90% din posturile TV, dar ţesătura complicată de relaţii şi de interese face ca unele posturi private să fie influenţate de puterea politică. Rapoartele internaţionale despre libertatea de expresie din ultimii ani au semnalat că PRO TV, din cauza datoriilor către stat, e uşor şantajabil de către guvern, iar Antena 1