Recentul aranjament de împrumut cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi BERD a trezit nu numai speranţe, ci şi temeri. Au fost chiar exprimate opinii că România se împovărează cu o datorie externă mult prea mare, de 20 de miliarde de euro, a cărei rambursare va fi pentru noi toţi un chin. În dezbateri publice s-au făcut referiri şi la împrumuturile lui Ceauşescu, pentru plata cărora a fost înfometată populaţia. De aici întrebarea: "Vom păţi şi acum la fel?".
Nu, nu vom păţi la fel. Dacă România lui Ceauşescu ar fi avut piaţa valutară, n-ar fi fost nevoie să fie vândută mâncarea şi să fie înstrăinat aurul. Şi, mai ales, nu ar fi fost nevoie de un deceniu de terapie de şoc dacă am fi avut, atunci, o rezervă valutară cum avem în prezent. Vă mai amintiţi cum a fost în '99? Venise o notă de plată usturătoare. Un record. Dar am plătit până la ultimul dolar. Deşi au fost multe voci şi atunci, cu deosebire din afara ţării, care au crezut că România va intra în încetare de plăţi.
După rambursarea unui serviciu al datoriei cu trei vârfuri grele, în februarie, în mai şi în iunie, iniţial rezerva de valută de la BNR s-a restrâns; apoi şi-a reluat creşterea. La sfârşitul lunii mai, după trecerea celui de-al doilea vârf de plată în contul datoriei externe din 1999, nu mai era nici un pericol. În iulie, obiectivul principal al Băncii Naţionale era refacerea rezervei valutare. Banca Centrală a continuat să-şi consolideze, în acest scop, poziţia de cumpărător net de valută pe piaţa interbancară internă.
În luna august, BNR a continuat plăţile în contul serviciului datoriei externe. Rezervele Băncii Naţionale au sporit însă datorită intrărilor de valută. Banca Naţională şi-a întărit poziţia de cumpărător net. De fapt, în lunile iunie, iulie şi august 1999, cumpărările nete ale BNR de pe piaţa valutară internă au fost de
