Ma simt dintr-un alt spatiu si imi repet - a nu stiu cita oara - ca numai un nebun poate sa regrete comunismul, autarhia, paranoia si schizofrenia din Romania ultimilor cincizeci de ani. Desi o parte din intervalul in care am lipsit din aceasta pagina m-am aflat la Londra, pe malurile incarcate de civilizatie ale Tamisei, departe, macar in teorie, de briza cleios-fetida a lumii dimbovitene, "starea natiunii" - asa-zicind - nu m-a lasat sa ma pierd cu totul in reverii britanice (scriam altadata ca, oriunde s-ar afla, romanul e condamnat sa-si ia Romania cu el si, iata, sint nevoit sa-mi dau singur dreptate!), impingindu-ma la comparatisme inevitabile. Am grupat citeva dintre ele intr-o suma de notatii anglo-valahe si le transcriu, cu constiinciozitate, mai jos. *

Ultima data cind am fost la Londra, in urma cu citiva ani, era inca nevoie de viza, fapt care, cel putin pentru un iesean (chiar avind documentatia necesara calatoriei pusa la punct), constituia o mica (mare) bataie de cap. Cu saptamini bune inaintea plecarii spre Marele Albion, trebuia sa-ti iei frumusel hirtiile (in cazul meu, invitatiile academice), sa te urci in tren, sa mergi la Bucuresti si sa te prezenti, disciplinat, la Ambasada Regatului Unit. Actiunea se desfasura cam pe durata a doua zile. Veneai seara in Capitala, te aciuai pe la rude/prieteni/hoteluri, iar a doua zi, la crapatul zorilor (5.00 a.m.), te infiintai la ghereta politistului din fata reprezentantei diplomatice regale. Nenele somnolent iti dadea un numar de ordine si iti spunea sa revii in jur de 7.30 a.m. Abia catre 8.00, un lucrator (roman) din Ambasada - arogant si nepoliticos - striga lista solicitantilor (infernal de lunga) care intrau, in sir indian, la intilnirea cu consulul. As minti daca as zice ca nu am luat mereu viza cu usurinta, chiar si in aceste conditii, dar vecinatatea "pestilor" si a "dansatoarelor" lor, imbulzea