Dacă am fi conştienţi de cât de ignoranţi suntem, am judeca mai atent şi mai responsabil. Recentul eşec penibil al privatizării Oltchim vorbeşte despre faptul că după aproape 23 de ani de la schimbarea de regim şi trecerea la economia de piaţă încă mai suntem vulnerabili la fals. Tot mai rămânem corijenţi la disciplinele economie de piaţă şi democraţie. Prăbuşirea regimului ceauşist a fost determinată de eşecul modelului economic socialist în care performanţa economică şi tehnologică nu conta în faţa deciziilor ideologice arbitrare. În toate ţările foste socialiste, fără excepţie, tranziţia a impus stoparea multor activităţi industriale în care costurile de producţie erau mai mari decât valoarea de piaţă a produselor create. În plus, după destrămarea sistemului sovietic, ţările socialiste satelit nu mai beneficiau de materii prime (petrol, minereu de fier, cocs etc.) la preţuri mai scăzute decât cele ale pieţei. Prin urmare, singura cale era aceea de a elabora o strategie de tranziţie nu doar pentru adoptarea regulilor de piaţă, ci şi pentru fiecare sector economic în parte. O asemenea strategie a fost efectiv construită şi pe ea s-a bazat primul program de guvernare adoptat de Parlament practic în unanimitate în 29 iunie 1990. N-a fost să fie aşa. Am trăit o poveste politică a demagogiei, falselor convingeri şi, mai ales, a jefuirii averii publice. Responsabilitatea publică a fost în realitate abandonată şi înlocuită cu un sistem al intereselor speciale de grup. O recentă evaluare arată că 2-3 miliarde de euro anual pleacă din banii colectaţi din taxe şi impozite de la români în buzunare private prin preţuri şi devize umflate la tot: drumuri, autostrăzi, medicamente, tehnică militară, apă şi canalizare şi soft-uri. Ba mai rău, multe dintre aceste obiective sunt şi prost realizate sau chiar greşit gândite, adică inutilizabile. În fapt, statul a ajuns să funcţioneze n