In preajma anului 1000, cel mai important fenomen caracteristic spatiului european este, cad de acord istoricii, convertirea religioasa: fie, de cele mai multe ori, de sus in jos, prin forta exemplului, de la conducatori la masele anonime, fie de jos in sus. Misionarismul crestin e o nota dominanta. Crestinarea Europei e aproape completa astfel la sfarsitul primului mileniu, ceea ce face ca in conturarea identitatii europene apartenenta religioasa sa capete un rol primordial. Cei care decid aceste transformari sociale sunt latinii si greco-bizantinii. De aceea, statele crestine incep sa se structureze dependent de doi poli ce tind sa se respinga tot mai mult: imperiul germanic si imperiul bizantin. Un fenomen strans legat de acesta e coagularea straturilor sociale in jurul a trei roluri distincte: cei ce se roaga (oratores), cei ce lupta (bellatores) si cei ce muncesc (laboratores). Ordine vazute de unii specialisti de azi ca fiind dispuse ierarhic, in timp ce altii le confera aceeasi demnitate si le privesc ca grupuri de elita. O consecinta e schimbarea oranduirii sociale, care in Apus devine tot mai pronuntat feudala. Adica marcata de realitati ca seniorii si vasalii, cu fiefurile, castelele, privilegiile si juramintele lor, dar si razboinicii pe care Biserica ii vrea transformati in cavaleri spre a le canaliza agresivitatea intr-o maniera acceptabila social (sub stindardul protejarii celor slabi, a femeilor, a civililor, a celor lipsiti de mijloace materiale, arata Le Goff). In Rasarit, ostilitatea fata de latini creste si expansiunea occidentala e vazuta din ce in ce mai mult ca amenintare a propriei identititi religioase, adica cea ortodoxa. Lupta pentru putere se da atat intre Roma si Constantinopol, cat si in interiorul acestor doua lumi care suporta tot mai multe tensiuni. E o lupta care in Apus capata forma conflictului intre Imperium si Sacerdotium: intre c