Într-un editorial din numărul 33/ 2013 al României literare (O nouă critică de direcţie în cultura română?), Nicolae Manolescu se opreşte asupra recentului meu comentariu despre volumul Carte de muncă al lui C. Rogozanu, publicat în Observator cultural, nr. 685, 7 august 2013 (iar nu 427, cum greşit apare în textul domniei sale), formulînd o serie de observaţii polemice cu bătaie mai lungă. Îi mulţumesc, înainte de orice, nu pentru atenţia pe care o acordă „entuziastei, nu şi entuziasmantei“ recenzii semnate de mine, ci pentru urbanitatea intervenţiei şi pentru ocazia nescontată pe care mi-o oferă de a zăbovi asupra unor chestiuni cu adevărat importante, care merită discutate pe larg. Dincolo de orice partizanate politice, dar nu dincoace de ele. Remarc, pentru început, faptul că profesorul Manolescu îmi găseşte circumstanţa atenuantă a naivităţii („naivitate care mă lasă perplex“) şi că înclină a crede că nu mi-aş înţelege „propriul discurs“. Mă rog… În ceea ce priveşte „cuvintele înălţătoare“ pe care le-aş fi dedicat nu cărţii lui Rogozanu, ci grupării Critic Atac, în care, da, văd cea mai importantă iniţiativă intelectuală din România ultimilor ani, nu cred că am exagerat cu nimic. Iată-le, cu tot cu comentariile maliţioase ale criticului: „pluralismul efervescent (sic!) al vocilor, conexiunile internaţionale la vîrf (cu alţi marginali), reactivitatea la marile teme sociale, economice, politice, culturale şi ideologice ale actualităţii, dar şi independenţa de atitudine (nu e oare cam mult?), distanţa faţă de orice înregimentare partinică, PSD included – dar este oare PSD-ul de stînga, mai ales după epoca Năstase? – au reinventat critica de direcţie“. Precizez că nu sînt un admirator necondiţionat al CA, pe care-o urmăresc constant de la înfiinţare, după cum nu sînt un admirator necondiţionat al nimănui (ah, admiraţia!). Îmi displace să văd cînd şi cînd, la un