Comparaţia cu o căsătorie din interes a însoţit aproape toate festivităţile aniversare ale încheierii Tratatului de le Elysée prin care Franţa şi Germania au consacrat împăcarea lor după multe conflicte sîngeroase. În cei 40 de ani scurşi de la semnarea lui, au existat lideri legaţi de o simpatie reciprocă, gata să contribuie la imaginea măreaţă a celuilalt. Nu e cazul acum: preşedintele Chirac şi cancelarul Schroeder vin din familii politice opuse, în practica puterii exercită stiluri diferite, sînt mai degrabă înclinaţi să dea atenţie intereselor divergente decît scopurilor comune. Fastul şi preocuparea pentru sărbătorirea Tratatului au fost determinate de comandamentele momentului mai mult decît de iubirea din trecut. Prin acceptarea noilor membri, Uniunea Europeană tinde să capete forme nedorite de cei consideraţi a fi motorul ei: oricît de precise şi de severe ar fi criteriile de admitere, ţările nou-venite sînt mai sărace şi mai puţin exersate în practicile democratice decît celelalte care, la rîndul lor, expun o diversitate de atitudini cu privire la rolul şi funcţiile Uniunii. A fost şi este necesară stabilirea unui cadru instituţional de luare a deciziilor, dar, e evident, deciziile nu pot avea aceleaşi efecte pentru toată lumea. Îndelung amînata Europă politică şi militară începe să prindă contur, parcă în pofida celor care spun că o construiesc. Liderii politici ştiu că o centralizare excesivă a deciziilor le va diminua capitalul electoral în propriile ţări: poporul european nu poate fi găsit în interiorul graniţelor continentului. Acum cînd SUA îşi caută aliaţi pentru a ataca Irakul, în cadrul unei coaliţii, europenii încearcă o atitudine comună şi, dacă e posibil, să pună beţe în roate partenerului de dincolo de ocean. Este evident că doar Tony Blair, prim-ministrul Marii Britanii, este dispus să înfrunte starea de spirit pacifistă din ţara lui ş