Este unul dintre cele mai liniştite locuri din România. Plăcut, curăţenie, lux,cald, o atmosferă calmă, rarefiată.

Geamurile şi clanţele strălucesc, funcţionarii au un aer relaxat, aleşii se uită şi merg într-un fel care îţi dă încredere în viaţă, în viitor, în realizări. În unele locuri miroase a mâncare gătită proaspăt. Ea pare şi mai bună când afli că două feluri costă cam şase lei. În una dintre cele mai mari clădiri din lume, căci ne aflăm în Casa Poporului, orice moment pare un privilegiu. Mai ales că suntem în mica porţiune din ea care este folosită. Restul se duce, probabil, în memorialistică odată cu ultimii oameni care mai îi ştiu adevăratele poveşti şi misterul subteranelor.

Poate atmosfera din Parlament ar fi şi mai liniştită în oricare altă zi. Ieri , însă, se dădeau salariile, sau indemnizaţiile cum spun aleşii. Sunt primele salarii cu cântec din întreaga noastră viaţă politică. Nu ştii dacă este bine să le iei, iar dacă o faci trebuie să găseşti un giumbuşliuc să le donezi cuiva cunoscut, ca să îţi ajungă înapoi pentru că este păcat de atâţia bani. Socotind, în afară de indemnizaţie, multe alte sume care ţi se cuvin, de drept, prin lege.

Toţi aleşii au un mers demn şi marţial dar unii sunt măcinaţi de gânduri, mai ales după ce ies de la caserie. Poate nu este neapărat vina noastră că nu prea îi cunoaştem. Au fost cam discreţi în această legislatură.

Cei care trebuie să doneze banii se cunosc de la o poştă. Au intrat să îi ia cu paşi ezitanţi, parcă de frică să nu îi vadă cineva şi ies grăbiţi. La rând aşteaptă multe femei de serviciu(mai ales la Senat). Deşi aleşii mai că nu le calcă în picioare ei sunt priviţi cu teamă şi respect. Cu toate că în sinea lor par măcinaţi de profunde şi complexe probleme politice şi cam toţi se vaită că au prea multă treabă iminenta donare a banilor pare să îi indispună. Semn ca unii dintre ei