Daca este convingator articulat, discursul critic identifica si discerne semnificatii, propune analogii, compara elementele, stabileste corespondente si filiatii, interpreteaza si evalueaza lucrarile supuse atentiei. Intr-o interventie din 1967, facuta la unul din congresele AICA (Asociatia Internationala a Criticilor de Arta) si reluata intr-un tom publicat la noi cativa ani mai tarziu (Estetica si comunicare, Editura Meridiane, Bucuresti, 1976) , René Berger (estetician, istoric si critic de arta elvetian) se intreba daca este posibil sa configuram un statut ferm, incontestabil, al chiar specializarii revendicate de participantii la eveniment. Care este „locul" criticii de arta? Poate fi aceasta atasata „stiintelor" socotite exacte? Sau, mai curand, celor sociale si umaniste? Ce anume particularizeaza si distinge o preocupare de felul celei invocate? Se justifica prejudecatile care ii atribuie un rol periferic, ancilar si chiar parazitar in raport cu artele vizuale - pe de o parte, cu estetica si filosofia - pe de alta? Este critica de arta o activitate evaziva, duplicitara si, drept urmare, „suspecta"? Departe de a fi fost doar simple exercitii retorice, astfel de interogatii ascund o reala ingrijorare, valabila si acum cateva decenii, dar - din pacate - si in vremurile noastre. „Artistii n-au decat o stima mediocra pentru critici care, dupa ei, sunt atat incompetenti, cat si inutili. Criticii nu fac o impresie mai buna nici in fata specialistilor: istoricii, filosofii si esteticienii ii considera prea legati de actualitate ca sa poata face o treaba serioasa. Principala lor lipsa este «distantarea in timp» despre care stim ca pentru savant constituie conditia insasi a obiectivitatii. Publicul se arata oare mai ingaduitor? Abia. Chiar atunci cand declara ca nu «intelege» si criticii se straduiesc, in modul cel mai onesc cu putinta, sa-i propuna argumente, isi atrag