Când mi-a zis că nu mai e jurnalist, i-am răspuns că e treaba lui, eu tot îl consider cel mai valoros ziarist american de limbă română. La asta, a băgat un LOL (multe râsete) şi multe paranteze. Fiindcă nu mai are nevoie de prezentare, adaug doar că dacă „Dilema veche“ era un campionat, eu aş fi ţinut cu Mândruţă (ok, şi cu Cioroianu, dar poţi să polemizezi cu gusturile fanului?!).

De ce te temi cel mai tare?

De veşnicia de după moarte, care mi se pare la fel de greu de înţeles ca şi aceea de dinainte de naştere. Ştiu că nu sunt veşnic şi, ca ateu, am şi dezavantajul că nu mă pot minţi în vreun fel în legătură cu asta.

Care e prima ta amintire?

O maşină teleghidată adusă de tata dintr-un turneu în Elveţia (era instrumentist).

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Pe oamenii care scriu bine. De la Ilf si Petrov şi până la Voltaire, trecând prin Bill Bryson şi Woody Allen.

Ce îţi place la înfăţişarea ta?

Înălţimea. E mişto să fii înalt, cu excepţia momentelor când cazi de pe bicicletă şi faci mult până jos, plus că iei viteză!

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?

Crucea sculptată în os de bunicul în puşcărie în 1953, februarie.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Un actor complet lipsit de talent.

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

Me and my big mouth!

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

N-aş fi făcut absolut nimic bine profesional, pentru că sunt superficial. Norocul m-a orientat spre o zonă în care cumva defectul ăsta a ţinut loc de alte calităţi.

Cum ţi se spunea când erai mic?

Mîndruţă. Mîrluţă. Şi încă vreo câteva.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Că pot privi cu detaşare şi la momentele proaste ale vieţii. A venit după ce momentele astea au devenit atât de dese, încât a trebuit să inventez ceva.