Un simplu joc de cuvinte cu parfum bulgakovian se vrea titlul de mai sus, in chip de sarja amicala prilejuita de cei 60 de ani pe care pictorita argeseana Margareta Popescu ii implineste chiar in aceste zile. Ii sarbatoreste daruindu-ne cea mai luminoasa si mai sensibila fateta a fiintei sale - pictura, ce o face cu neabatuta fervoare si credinta de aproape patru decenii. Galeria "Caminul Artei" (etaj) o gazduieste iarasi, la 17 ani de la debutul sau bucurestean in acelasi spatiu, cu o concentrata suita de eseuri picturale. O expozitie pilduitoare pentru reliefarea profilului sau artistic si pentru maturitatea gandirii ei plastice, forjata de-a lungul unei prodigioase cariere.
Stiu ca nu agreeaza nici un fel de atribut in preajma propriului nume. Modestia sa, impinsa adesea pana la umilinta, este notorie. Singurul dat, ce crede ca I-a fost predestinat, este obsedanta nemultumire de sine. Pentru ea, truda in fata panzei, a aceleiasi lucrari!, nu este niciodata finita! Si nu neaparat dintr-un imbold perfectionist, cat din nevoia organica de exercitiu continuu cu materia colorata si cu ardentul sau instinct pictural.
Nu s-a considerat niciodata un pictor de prim-plan. Desi nume importante ale artei noastre contemporane i-au stat in preajma si i-au aratat constanta pretuire. Practica o pictura a relationarii directe cu universul ambient, in ceea ce s-ar numi "traditia plein-air"-ista, a contemplarii cercetatoare indelungi si laborioase, cu notatii successive direct in culoare, pe materiale usoare, urmarind efectele de lumina (a luminii pline, dominatoare) asupra materiei vii ori minerale. Cauta, de regula, detaliile sordide din peisaj - rape, fracturi sau accidente geomorfice si botanice, unghere hade, dar expresive de lume cu forme si contorsiuni insolite - in care plantele par ca agonizeaza, iar pamanturile si conglomeratele minerale "infloresc" sub inv
