Domnul Ionescu îi explică prietenului său, domnul Ghiţă, care-i prost, de vreme ce are o leafă ceva mai mare decât salariul mediu, adică mică, pricinile crizei economice, dându-i ca exemplu situaţia consumului, faţă cu strictul necesar, din familia sa: nevastă-sa şi-a mai luat un aspirator, deşi ăla vechi nu numai că scotea tot praful din covoare, dar scotea şi parchetul.
Nevastă-sa e genul de femeie care nu aruncă nimic din ce mai poate fi folosit. Totul în casa lor e în dublu exemplar, cu excepţia domnului Ionescu. După ce şi-a cumpărat încă un frigider, doamna Ionescu şi-a mai luat un amant, deşi cel vechi funcţiona, ca şi frigiderul, perfect.
În mintea domnului Ghiţă, care, cum spuneam, e prost din cauza salariului, rezolvarea n-ar fi decât una. Dar cum să renunţe doamna Ionescu la omul care achită consumul?
Din bună creştere, domnul Ionescu îi spune primului amant "şefu'", iar celui de-al doilea, care-i mai tânăr cu mult decât doamna, "băiatu-n casă". Amândoi sunt tot o consecinţă a societăţii de consum. Şefu' e patronul firmei de dresuri, la care e vânzătoare preferată doamna Ionescu. Relaţia cu şefu' n-ar trebui socotită la consum, fiindcă e una naturală, de la serviciu. E ca al 13-lea salariu. Sau ca excursia plătită de firmă în Turcia. Nici băiatu-n casă nu e ce crede lumea, deşi e drăguţ şi serviabil. Nici una din prietenele soţiei, îndulcite şi ele la consum, nu are fată-n casă. Din cauza copiilor de sex masculin, desigur, care cresc şi consumă întâi ce-i la îndemână.
Din motive igienice, soţii Ionescu dorm în camere separate şi în fiecare au câte un televizor. Vila fiind mare, cum se fac astăzi vilele pentru consum, are şapte dormitoare: trei pentru soţ şi soţie şi patru ca să fie. Deci, în casă sunt nouă televizoare, dacă vorbim numai de
acelea din dormitoare, din salon şi de la băiatu-n casă, la