Am vizitat în ultimii ani, la pas, mai multe sate din Grecia. Satul grecesc „standard” e aşezat în zone aride, prăfoase, scobite în rocă tare.
Cantitatea de beton uluieşte: dai peste tot de case din beton, masive, unele neterminate, altele abandonate, cu scânduri bătute în ferestre şi uşi. Străduţele sunt înghesuite, cât să treacă un animal de povară, îndeobşte măgar. Un autoturism avansează greu, aproape lipindu-i pe săteni de ziduri. Pe acoperişuri sunt instalate baterii solare care asigură în bună parte autonomia energetică a satelor. Un ghid îmi povestea că Guvernul de la Atena a încurajat cu bani, unii veniţi dinspre Bruxelles, instalarea acestor forme alternative de energie.
De ce nu i-o fi trecut nimănui prin cap o asemenea idee şi în România? Nu mă pot lăuda că-mi cunosc ţara ca-n palmă. Locuri atât de sărace am mai întâlnit prin judeţul Alba unde am găsit acelaşi gen de aşezări răsfirate pe câte o coamă de deal sau munte. Lipseau însă betoanele, civilizaţia locului depinzând din vremuri îndepărtate de prelucrarea lemnului. Arşiţa cumplită (urmată de luni ploioase) din Grecia nu are corespondent în satele de munte româneşti, unde o vegetaţie sălbatică se înalţă abundent, în pacea ei, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Am stat de vorbă, cu ani în urmă, cu câţiva ţărani din Şirnea, nu departe de Braşov.
Erau vârstnici şi locuiau în nişte case de lemn gata s-o ia la vale. În una din cele două încăperi erau găzduite vitele. Oamenii n-aveau nici radio, nici televizor. I-am ajutat cu nişte bani şi s-au uitat îndelung la o bancnotă mai valoroasă, ca la o minunăţie. Stăteau în prag, împăcaţi cu destinul, senini, fără teama zilei de mâine. La fel şi grecii: îşi scot câte o măsuţă în stradă şi sporovăiesc bine dispuşi în faţa unui păhărel de ouzo sau a unor felii de pepene. Alţii dădeau cu zarurile lângă unul din pereţii bisericii. Aveau însă, de mii de
