Asfaltul a devenit atat de obsedant in articularea politicii romanesti, incat saptamana trecuta, dupa tragicul accident de la Mihailesti, prima (si singura) reactie a autoritatilor a fost aceea de a grabi asfaltarea drumului distrus. Ministri cu aer preocupat au vegheat marele ritual politic al asfaltarii. (N-ar trebui oare sa incepem sa scriem cu majuscula acest cuvant?) Tavalugul politic al asfaltarii nu a fost oprit decat de protestul familiilor indoliate si al ziaristilor: la cateva zile dupa accident, acestia au sugerat ca anumite probe ale anchetei au fost ingropate definitiv de graba ministeriala. Lipsa de sensibilitate cu care s-a raspuns acestui protest a fost la fel de socanta ca si imaginile tragediei. Autoritatile vor asfalt. "Cu promptitudine", cum a spus chiar presedintele Iliescu.

Tema asfaltului a fost insotita in campania pentru primaria Bucurestiului de o alta: Securitatea. O adevarata surpriza. Sa ne amintim ca alegerile din urma cu 4 ani evacuau din dezbaterea publica fractura anticomunisti-neocomunisti. Atunci, consensul liberalilor, democratilor si pedeseristilor ii ridiculiza pe membrii PNTCD, care continuau sa afirme ca relatia cu comunismul a actorilor politici trebuie sa ramana o referinta centrala in definirea dezbaterii publice. Ocuparea unor pozitii de autoritate in PCR sau colaborarea cu Securitatea erau tratate ca subiecte marginale. Nou infiintatul CNSAS parea, in acel context, vetust, desi abia apuca sa se organizeze. Tot atunci, PNTCD a ratat intrarea in Parlament, iar explicatia data esecului a fost tocmai cantonarea taranistilor in zona anticomunismului. In 2004, tema Securitatii a revenit in forta in disputa electorala din Capitala. Initiativa a pornit de la Actiunea Populara: prin Mugur Ciuvica, unul dintre actorii principali ai competitiei electorale, Traian Basescu, era acuzat de colaborare cu Securitatea. In cursul