Nu-i cainez pe basarabenii care sint asa cum trebuie sa fie oricine se dezvolta pe cont propriu, departe de matrice (si riscind la orice pas, cu aceasta ocazie si cazul cel mai fericit, marginalizarea); insa dezinteresul celor care erau chemati chiar de notorietatea lor sa-si asume si destinul acestei culturi cred ca trebuie acuzat raspicat. Un excelent eseu de Mircea V. Ciobanu, cel care, mai an, de nu ma inseala memoria, a avut o rubrica de cronica literara (profilata pe cartea basarabeana) la „Romania literara", rubrica incheiata insa dupa numai citeva aparitii. Asa, tam-nesam. Incheiata sau retrasa, dupa cum se aude (si zvonistica in lumea literaturii, fie de aici, fie de dincolo si de oriunde aiurea!, tine, dupa cum se stie, loc de certitudine). Povestea, de altfel, ar merita dezvoltata, desi in alta parte: modul in care sintem receptati, „hibele" acestui proces, trena de reticente, valurile succesive de rica - totul e al naibii de relevant, totul intra, cu toxine mai mari sau mai mici, in economia finalei judecati de valoare. Am recitit acum nu demult, din trebuinte academice, Incursiuni in literatura actuala de Ion Simut, aparuta la Cogito, in 1994. Simptomatica remarca: „literatura moldoveneasca trebuie tratata in mod obligatoriu - cu toata tristetea acestei constatari - separat, ca o a cincea roata la caruta" (p. 15-16). Pe urma, ce-i drept, Simut s-a revizuit (in aceeasi „Romanie literara" am putut citi, cred ca tot prin anul trecut, de nu cumva mai inainte, sub semnatura criticului, un foarte doct articol despre proza lui Vladimir Besleaga). Propozitia insa a ramas. Normal: palmele nemeritate nu se uita cu una, cu doua, iar asta avea si un ingredient care a constipat atitea si atitea circuite patriotice. Brusc, nu stiu cum, vocile criticilor autohtoni au disparut in vremea aceea, nu s-au mai auzit: toata scriitorimea a inceput sa astepte febril omologaread