Cel mai mult se discută despre Grecia când se judecă problemele Uniunii Monetare. Iar aici cauzele dificultăţilor economice mari sunt destul de clare - ele fiind reflectate şi de mersul unor indicatori economici; mă refer la creşterea sistematică a datoriei publice, a deficitului bugetar. Nu mai insist asupra conduitei autorităţilor care au încercat să escamoteze această dinamică.
Cu nu mai puţine învăţăminte sunt însă cazul Irlandei şi al Spaniei. Înainte de izbucnirea crizei puţini s-ar fi încumetat să afirme că cele două ţări nu ar avea execuţii bugetare prudente. Irlanda, de exemplu, chiar a înregistrat surplusuri în unii ani. Şi Spania a avut deficite mici, ani de-a rândul. Datoriile publice ale celor două ţări nu au reprezentat motive de îngrijorare înainte de criză. Irlanda avea şi alura unei economii care găsise reţeta creşterii rapide fără sfârşit. Spania, şi ea, avea o creştere economică destul de rapidă, cu ajutorul căreia a adus şomajul către 10%.
Şi, totuşi, criza a schimbat datele problemei. Să luăm cele două cazuri pe rând. Irlanda, alături de Islanda şi, într-o oarecare măsură de Marea Britanie, este cazul tipic al expansiunii industriei financiare, spre exterior, care a creat un mare risc sistemic pentru economie; în fapt, câteva bănci irlandeze (mai ales The Anglo Irish Bank), prin putregaiul din bilanţurile lor - revelat de efectele crizei - au obligat statul la intervenţie masivă pentru a se evita prăbuşirea sistemului. Scăderea puternică a activităţii economice (a PIB-ului) nu a putut fi evitată - ceea ce a afectat negativ încasările bugetului public.
Dar mai mult a vitregit echilibrul bugetar intervenţia de salvare a băncilor. În cazul Irlandei avem de-a face, prin urmare, cu un activism bugetar care a încercat să evite un dezastru. Însă ani numeroşi de acum înainte bugetul public va fi împovărat de această int