Pe unde apărea, în redacţii, la ocazionale reuniuni scriitoriceşti, Ion Biberi se remarca imediat prin comportamentul extrem de protocolar. Era politeţea întruchipată. Păstra aceeaşi deferenţă faţă de confraţii de generaţie, intraţi în viaţa literară în anii premergători lui 1930, ca şi faţă de noi, veniţii pe lume tocmai în acel an. Puteai crede, la început, că e un mod de a stabili oarecare distanţă protectoare, tactica personală de a evita familiarismul inoportun. Dar imediat ieşea la iveală firea sa comunicativă, plăcerea de a conversa. Numai că „a conversa“ nu însemna a întinde vorba despre orice, oricînd şi oricum. Dialogul, pentru Ion Biberi, urmărea neapărat schimbul de idei, un parteneriat intelectual şi, în consecinţă, un cod comportamental, dedus din rigori reciproc acceptate. Presupunea o disciplină de gîndire şi, ca atare, o educaţie. În cazul acesta, se poate vorbi de tradiţie în familie, pe linia maternă. Tatăl mamei lui Ion Biberi fusese un arhitect francez, aciuat la Turnu Severin, pe la 1870, unde găsise un mediu favorabil desfăşurării potenţialului său profesional (potrivit Informaţiilor furnizate de Gh. Hrimiuc-Toporaş, autorul competentei fişe din D.G.I.R.). Dinspre bunicul imigrant i-au venit scriitorului nostru gustul lecturilor selecte şi rafinamentul analitic, priceperea de a comunica rezultatul acestor lecturi, de a-i contamina şi pe alţii de interesul pentru interferenţa fenomenelor artistice şi culturale. Cînd i-a sosit timpul instrucţiei academice, a optat pentru studiul serios, aplicat în domeniul medicinei, cu o perioadă de specializare, evident în Franţa. Încă înainte de a trece doctoratul în medicină, în perioada uceniciei ca stagiar, Ion Biberi a încercat cu degetul marea literaturii. Prin 1928-’29, trimitea mici proze la Bilete de papagal, compuneri confesiv-fanteziste, un pic urmuziene sau numai prevestind ieşirile din deco