Personal, n-aş prea agrea ideea unei culpe în faptul că un student eminent a fost remarcat şi promovat în stucturile organizaţionale ale vremii. Mi se pare logic chiar, pentru că sunt convins că eşaloanele superioare ale fostului partid comunist n-au fost populate doar de indivizi lipsiţi de calităţi personale, compensate doar de slugărnicie şi oportunism.
Şi nici oportunismul nu mi se pare, la urma urmei, o trăsătură sută la sută negativă: specularea şansei face parte din regula oricărui tip de competiţie.
Când a devenit, spectaculos e drept, secretar de stat în guvernul Ciorbea, la Ministerul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu nu avea un record personal la fel de spectaculos, cu excepţia celui din perioada utecistă. Avea însă o mare dorinţă de a promova şi era înzestrat cu calităţi ajutătoare. S-a bucurat şi de sprijinul miniştrilor care s-au perindat, în perioada Convenţiei Democratice - Severin, Pleşu şi Roman - la cârma Externelor şi, dacă n-ar fi fost eşecul remarcabil al acestei guvernări - soldat printr-o masivă sancţiune electorală - poate că şi cariera lui Mihai Răzvan Ungureanu a fi căpătat încă de a-tunci o altă traiectorie. Însă, cum se întâmplă, orice rău poate fi spre bine. Plasarea sa la SECI, la Viena, cu sprijinul direct al amicului Bodo Hombach, l-a ţinut într-un con de umbră, dar l-a şi protejat, prin lipsa expunerii mediatice. Aşa încât atunci când s-a format Guvernul Tăriceanu, opţiunea pentru el, ca ministru de Externe, a apărut aproape ca una firească. Mai puţin firească a fost însă condiţia în care l-a plasat evoluţia relaţiilor dintre preşedinte şi premier. Aflat la mijloc, între ciondănelile şi răfuielile dintre cei doi foşti aliaţi, Ungu-reanu a fost nevoit să danseze pe sârma subţire a compromisului, ceea ce n-a putut duce la altceva decât la o cădere spectaculoasă, fără plasă. Incidentul românilor arestaţi prin Irak a produs