Într-un sfîrşit de vară, fără programe TV şi cu măsuri de austeritate în curs pentru recesiunea ce atingea şi România, pe 31 august 1927 s-a născut, la Tîrgovişte, scriitorul Radu Petrescu. Nu ştia bine ce-l aşteaptă. A aflat pe parcursul anilor. Moare la 30 ianuarie 1982, la Bucureşti, cumva pe neaşteptate – doar tutunul să fie de vină? –, în urma unui infarct. Este înmormîntat în cimitirul Mănăstirii Cernica, lîngă Ernest Bernea, pe insula dintre apele Colentinei şi cu faţa la un cer indefinit. Un mormînt discret, acoperit de gheţărică şi o simplă cruce de piatră cu o lapidară precizare – scriitor –, încheie destinul lumesc al unui om care a trăit doar şi pentru literatură. După cum tot el spunea despre el însuşi, într-o remarcabilă formulare după apariţia unei cărţi, „am vîrît degetul în eternitate“. E doar parţial adevărat pentru hiperorgoliosul scriitor, pentru că acea eternitate visată de un om discret şi manierat precum Radu Petrescu se dovedeşte parşivă. Eternitatea are capricii, face nazuri, ridică şi coboară, iubeşte şi lasă, se entuziasmează uneori, uită şi reneagă de şi mai multe ori. Eternitatea e vînare de vînt, cum spunea un Cioran de dinaintea lui Cioran, mult mai mediatizatul cîndva Ecleziast. Dincolo de o eternitate relativă rămîne opera unui scriitor. Este cea care ne interesează, aici şi acum. Cărţile lui Radu Petrescu. Singura certitudine. Ultima apariţie editorială cu semnătura acestei benedictin al scrisului este încă o felie din imensul lui jurnal întins pe multe decenii. Acest decupaj a apărut la Editura Paralela 45, sub genericul „Pentru buna întrebuinţare a timpului. Jurnal 1971-1976“, sub îngrijirea Adelei Petrescu, devotata soţie a scriitorului, care alcătuieşte şi un concis, foarte util şi binevenit, mai ales pentru noile generaţii de cititori – cîţi or mai fi – tabel cronologic. Nu putem să omitem îndîrjirea editorului Călin Vla