Existau în vechime mai multe sărbători unde ordinea obişnuită a lucrurilor era suspendată. De pildă, aproape orice era permis la Saturnale, sărbătorile populare închinate zeului Saturn, care aveau loc la Roma după terminarea muncilor agricole, între 16 şi 18 decembrie, dacă am reţinut bine: atunci se exersa libertatea, sclavii se închipuiau aristocraţi şi îmbrăcau togă, precum stăpânii lor.

Adică, pentru câteva zile, o inversare de roluri, anume îngăduită, eliberator (cu vădit rost terapeutic, de supapă).

Mi-am zis că n-ar fi rău să propunem şi noi aici, pe scena literară, o schimbare de roluri: ca regulă, peste tot, criticii, firesc, scriu despre autorii de poezie, de proză sau de teatru, îi judecă şi chiar îi aşază în căsuţe, precum sunt aşezate elementele chimice în tabelul lui Mendeleev (dacă ţinem cont că aceste căsuţe seamănă cu nişte celule abstracte din care nu se poate ieşi, atunci, în atâtea cazuri, verbul corect nu este îi aşază, ci îi închid!). Ar fi interesant să audiem şi cealaltă parte, să aflăm şi cum îi văd scriitorii pe critici, să-i lăsăm pe cei de obicei judecaţi să-i judece pe judecători. Jumătate în glumă, jumătate în serios, la tema lunii din ianuarie.

Experimentul va reuşi dacă autorii invitaţi vor renunţa la precauţii şi vor vorbi cu sinceritate despre critici, fără să calculeze riscurile la care se vor expune (printr-o opinie exprimată cu francheţe şi eventual inconvenabilă despre unul sau altul dintre „judecători”), ulterior, când fiecare se va întoarce la condiţia sa normală.

Mi se poate reproşa că separ prea ferm cele două lumi, scriitori – critici, când, în realitate, ele interferează: criticii sunt şi ei, în fond, scriitori, scriitori de idei, iar autorii de beletristică practică, poliformi, mai multe genuri, inclusiv exerciţiul eseistic sau chiar critic. Este adevărat. Dar am conving