Vara anului 1783 a marcat momentul de graţie în care omul, scăpat de gravitaţia terestră, a reuşit să se ridice pentru prima dată de pe Pămînt şi să privească lumea dintr-o perspectivă accesibilă doar păsărilor. Pînă atunci, zborul fusese doar un vis ce îmbrăcase, adeseori, haina mitologiei.

Vara anului 1783 a marcat momentul de graţie în care omul, scăpat de gravitaţia terestră, a reuşit să se ridice pentru prima dată de pe Pămînt şi să privească lumea dintr-o perspectivă accesibilă doar păsărilor. Pînă atunci, zborul fusese doar un vis ce îmbrăcase, adeseori, haina mitologiei. Şi, de ce nu, a legendei Meşterului Manole, care îl copiase, strict autohton, pe anticul Icar. Mai aproape de zilele noastre au apărut proiectele izvorîte din mintea genialului Leonardo. Mituri sau viziuni ce-şi depăşeau cu mult timpul, toate acestea propuneau copierea naturii, adică zborul cu nişte aripi mobile, ca ale păsărilor. Visele milenare au fost pînă la urmă contrazise de soluţia tehnică utilizată în primul zbor uman: un balon propulsat de aer cald. Iar pe la sfîrşitul sec. al XlX-lea, majoritatea specialiştilor credeau că viitorul zborului aparţine aparatelor mai uşoare ca aerul. Există o anectdotă care sune că, atunci cînd toată “lumea bună” a ştiinţei este convinsă de imposibilitatea unei descoperiri sau invenţii, aceasta este făcută totuşi de un “ignorant” care pur şi simplu nu ştie că acel lucru este imposibil. Cam aşa a fost şi cu zborul. Într-o perioadă în care cercurile academice susţineau cu tărie că zborul cu aparate mai grele decît aerul încalcă legile fizicii, s-au găsit nişte încăpăţînaţi care n-au dat prea multe parale pe aceste convingeri oficiale. La început, ei au imaginat un fel de planoare lansate de pe rampe speciale ori de pe vîrful unor dealuri. Apoi a apărut dorinţa de a decola prin mijloace proprii. Iar pasul următor a constat în montarea uno