Hotărît lucru, dictatorii nu prea ştiu să iasă din scenă. E drept că asta face parte din dificultăţile jobului. La politicienii democraţi, cu mandat limitat în timp, ieşirea e uşoară: poftim, domnule viitor preşedinte, cheile, cartela şi parola, hai pa, mă duc în vacanţă! La dictatori e mult mai complicat. E o meserie periculoasă, iar rata de puneri la zid, otrăviri, tăiat capete, linşat etc. e nesănătos de mare, deci dacă nu ai un motiv bun (salvat patria, schimbat lumea şi alte d-astea), mai bine nu te bagi la aşa ceva.

Părea că începuse bine. Funcţia de „dictator“ s-a inventat la romani şi vreo 400 de ani a fost de bine, adică puteai liniştit să te recomanzi „Gigel Maximus, dictator“ că nu strîmba nimeni din nas. Dictatorii aveau puterea supremă numai pe o perioadă limitată şi doar pentru a rezolva o criză. Un anume Sylla a rezolvat o criză pe care tot el o provocase, un război civil, prin procedeul proscripţiei: adică adversarii, criticii, ziariştii şi în general tot cei care îl enervau erau trecuţi pe nişte liste publice şi cine venea cu capetele lor primea o răsplată. Simplu. Doar că, după ce trecuse criza, Sylla nu se mai dădea dus. Aşa s-a stricat funcţia dictaturii. După o vreme în care toţi tremurau de frica sa, s-a întîmplat neprevăzutul: Sylla s-a dat totuşi dus. Ba chiar cu ceva stil. Zice Appian în Războaiele civile: „Se spune că atunci cînd şi-a dat demisia din funcţia de dictator, ar fi spus înaintea adunării poporului că va da socoteală de faptele sale, dacă cineva o va cere. Apoi, poruncind să se depună fasciile şi securile, a concediat garda sa personală şi singur, înconjurat numai de prietenii săi, a străbătut mijlocul oraşului sub privirile mulţimii înspăimîntate. Odată, pe cînd Sylla se ducea acasă, un tînăr îl copleşi cu mustrări şi, cum nimeni nu-l împiedica, el prinse curaj şi, tot înjurîndu-l, ajunse pînă la casa lui Sylla. Iar Sy