Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrari ale unui preot, constituind si o responsabilitate uriasa, dar si cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Parintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit si care era la dispozitia ucenicilor zi si noapte, indiferent de ora, avea, in afara momentelor in care spovedea sau se ruga, obiceiul, dupa cum insusi marturisea, "sa-si spovedeasca gradina". Se apleca atent la fiecare planta si cauta sa inlature buruienile care o sufocau si sa-i ofere elementele si cadrul ce inlesneau cea mai buna crestere a lor. Largind putin imaginea duhovnicului-gradinar, putem spune si despre duhovnicie ca e un soi de gradinarit extrem de atent si de aplicat asupra fiecarui suflet in parte (dupa cum, despre rugaciune se spune ca e plugaria sufletului). Ramanand in sfera pamantului care trebuie lucrat (caci si omul este pamant si in pamant se va intoarce - cf. Facere 3, 19), si constatand ca, dincolo de dichiseala gradinaritului, exista si o maniera de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, si suprafete mari de teren, putem identifica, prin analogie, doua modalitati prin care preotul lucreaza "ogorul Domnului": una in care se lucreaza cu multimea credinciosilor, cu o comunitate in ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) si o alta, cu un specific aparte, in care se apleaca, de la inaltimea fragila a scaunului de spovedanie, asupra fiecarei persoane in parte. Din pacate, trebuie sa constatam ca daca prima lucrare, care se resfrange asupra intregii comunitati parohiale (sau macar asupra celor ce frecventeaza biserica) se bucura de o atentie constanta din partea pastorilor duhovnicesti, cea de a doua, este viciata, nu rareori, de un tratament expeditiv si formal. Drept dovada este de ajuns sa evocam o trista realitate: in multe parohii se constata inexistenta unui program de spovedanie