Vom lăsa deoparte nasurile mari ale bărbaţilor potenţi, picioarele, mîinile lor, părul blond, roşcat sau de pe piept, irişii mici ai marilor virgine, vocea piţigăiată şi gesturile afectate, parfumul în exces sau fardul prea puternic, ochii încercănaţi, rîsul strident sau strungăreaţa pentru a vorbi, nu prea mult, în jurul următoarelor cuvinte (bulină verde, copiii sub 12 ani doar cu acordul părinţilor): "Ancuţa!!! Nu te duce la statuia aia că are coaie!!!" Mai întîi de toate se cer cîteva precizări. Unu: cuvintele au fost rostite aievea (pot să probez cu martori), de către o bunică (65-68 de ani, 1,60, 80, ochelari), cu scopul clar de a o atenţiona pe nepoţică (sus-amintita Ancuţa, 4-5 ani, codiţe). Doi: era vară, în parcul Herăstrău, multă lume. Trei: Ancuţa s-a oprit mirată, după care a izbucnit în plîns. Odată enunţate aceste trei aspecte ale problemei, nu ne mai rămîne decît să amintim de buimăceala şi hazul negru ce se nasc dintr-o atare exclamaţie. De firile pline de scîrboşenii refulate ale unora şi de îmbuibarea minţii cu sex (pro sau contra e totuna), în sfîrşit, de efectul dezastruos pe care cuvintele de acest gen îl pot inocula copiilor. Ceea ce este cu adevărat fascinant este că nu trebuie să suferi neapărat de vreo anormalitate făţişă pentru a putea zbiera astfel de vorbe. Tanti, mamaie, bunica din parc păreau chiar cît se poate de cumsecade. O doamnă pe care, dacă ai fi rugat-o cîndva să-ţi dea trei lei să-ţi iei vată pe băţ, ţi-ar fi dat fără să clipească, după care te-ar fi tras uşor de un obraz în stînga şi în dreapta şi te-ar fi întrebat ceva de genul: "...şi?! Eşti la şcoală?!... şi mămica şi tăticu?!",
ca să nu o mai lungim inutil, o damă bună. Temător şi deja morbid, descoperi că toate aceste prejudecăţi fantaste şi agresive pot locui în oricine, chiar şi-n aceia de la care te-ai aştepta mai puţin. Că aceste concepţii de tip statuie