În 1931 Felix Aderca publica în ziarul Adevărul un articol al cărui titlu l-am pus în capul tabletei mele. Articolul era prilejuit de un studiu care încerca să răspundă la întrebarea dacă Eminescu a fost ori nu pensionar al statului. în 1887 poetului i se aprobase de către consilierii judeţului Botoşani, oraş în care Eminescu, bolnav, trăia, o pensie de 120 de lei, dar care fusese imediat suprimată la presiunea unui grup de dascăli locali, incitaţi de un oarecare coleg al lor, Savinescu. Acesta îi explicase prefectului că "destui ani de sănătate a avut Mihai (Eminescu) ca să-şi facă avere". Aderca scrie sarcastic: "Şi nimeni nu poate spune că profesoruL Savinescu n-avea dreptate! în 1887 Eminescu era de 37 de ani. La această vîrstă omul e dator să aibă, dacă locuieşte la ţară, cel puţin o casă cu bătătură largă, un pătul, două coşare, vite, orătănii, porci. Nu strică să aibă ceva bani la cooperativă, deşi nu e obligatoriu. Dacă, dimpotrivă, eşti orăşan, la 37 de ani se cade să fii activ într-un partid politic, să fii bărbat cu zestre înscrisă cu dobînzi la bancă, să fi trecut prin cîteva slujbe la primărie şi prefectură, să cunoşti bine toate regulamentele de lucrări edilitare şi de tăiere de păduri (ale statului) şi să se ştie pretutindeni că în curînd vei fi ales deputat. Eminescu n-a făcut nimic din toate acestea". Pînă la urmă, la intervenţia prefectului, Camera a votat un proiect de lege, prin care i se acorda lui Eminescu pensie. Proiectul a avut nevoie, vorba lui Aderca, de o "lungă expunere de motive". După nouă luni, l-a votat şi Senatul. Cum însă Eminescu s-a grăbit să intre în ultimul său an de viaţă, se pare că n-a apucat să încaseze pensia cu pricina. Timpul n-a mai avut răbdare.

Citind articolul lui Aderca, în al doilea volum al Contribuţiilor critice, editat de Margareta Feraru în 1988, m-am gîndit aproape fără să vreau la discuţiile din