Diferenţa dintre un cercetător veritabil al biobibliografiei eminesciene şi un simplu glosator pe marginea acesteia constă în răbdarea analitică şi densitatea argumentativă.
Despre Eminescu, diletanţii vorbesc „generalist” şi generalizator, extrapolând un aspect convenabil formatului lor: fie patriotismul ardent al poetului naţional, fie reacţionarismul xenofob al unui scriitor văzut cu lupa corectitudinii politice. Remarcând acest coeficient revelator reprezentat de E mi nes cu, faptul că unul şi acelaşi creator de secol XIX este invocat ca un element greu al oricărei discuţii, să observăm modul minuţios şi temeinic în care lucrează critica profesionistă.
În „Oglinzi paralele” (Ed. EuroPress Group), Dan Mănucă avansează dinspre faţetele vizibile ale unei creaţii eterogene către centrul generator şi structurant al universului eminescian. Studiile sunt nişte unităţi focalizatoare, care, grupate, recompun arhitectura şi materia densă a unei Opere ce provoacă şi intimidează.
Fără emfază critică şi fără acel mod găunos de a vorbi întru Eminescu acoperindu-l cu etichete, autorul se foloseşte de cercetarea meticuloasă a documentelor, nu numai pentru a restitui obiectul aşa zicând dat, ci şi pentru a-i cântări istoricitatea. Făcându-se abuz de superlative (relative), Eminescu a fost scos din timpul şi din mediul său formativ, din reţeaua de influenţe şi din câmpul de opoziţii prin care s-a definit. Deşi trăieşte, ideal, într-un trecut românesc mitologizat şi are, iată, o posteritate ce acoperă întreg secolul XX, poetul „călător în stele” a fost profund implicat în realitatea socio-cul turală a timpului său. O procesează ca gazetar, o evaluează ca moralist şi o asumă integral, cu acel maximalism pe care criticul îl identifică şi în scrisorile adresate Veronicăi Micle.
Sinceritatea devastatoare a gazetarului şi excepţionalita