S-au înteţit în ultima vreme discuţiile despre o necesară unificare a dreptei. În niciunul dintre scenarii nu apare însă numele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, urmaşul direct al Partidului Naţional Român unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, devenit ulterior un reper de neocolit în istoria democraţiei româneşti din perioada interbelică.

Şi după 1989, condus cu mână de fier de către Corneliu Coposu, PNŢCD a fost principala alternativă de dreapta la puterea cripto-comunistă (pe măsură ce trece timpul se vede tot mai clar), reprezentată de FSN, cu toate denumirile sale ulterioare. În primii ani ai tranziţiei, Corneliu Coposu a fost un simbol al intransigenţei morale (antologică este o declaraţie a lui Ion Iliescu, reprodusă chiar de senior în cartea sa de convorbiri cu Vartan Arachelian: "Cu Coposu nu se poate discuta pentru că nu îşi doreşte nimic!"), al politicii fără compromisuri, al martirajului luminos. Un om care a suferit cele mai sălbatice torturi fără să-şi abandoneze convingerile, dar şi netarat de gânduri sumbre, de cruntă răzbunare. Un gentleman în adevăratul înţeles al cuvîntului, un om respectat în egală măsuri de prieteni şi de adversarii politici.

Emoţia produsă de moartea sa, surventită în noiembrie 1995, a adus PNŢCD în punctul cel mai vizibil al istoriei sale postcomuniste şi a fost un factor decisiv pentru triumful Convenţiei Democrate în alegerile din anul următor. S-a spus atunci şi o vedem tot mai clar astăzi, succesul CDR în alegerile parlamentare şi cel al lui Emil Constantinescu în cele prezidenţiale din anul 1996 sunt, în bună măsură, victoriile postume ale lui Corneliu Coposu. Guvernarea s-a dovedit a fi pentru urmaşii lui Coposu un test mult mai dur decât şi-ar fi imaginat.

L-au picat cu brio. La sfârşitul guvernării, dezamăgirea electoratului a fost atât de mare încât partidul (candidat d