Dacă turistul rătăcit prin Grădina Carpatică ar întâlni în explorările lui ţipenie, ar întreba, de curiozitate: Bade, ce formă de guvernământ aveţi în ţara asta? Ăla ar rămâne melancolic, sprijinit în bâtă. Ce să răspundă, ca să nu mintă? Democraţie - nu e. Dictatură - să fim sobri. Teocraţie - de când a intrat în parlament, n-am mai auzit nimic de Teo, poate de la Nicoleta Luciu, în reluare. Ce rămâne? Exact ce-avem: tupeocraţie. Dar pe asta badea nu poa s-o teoretizeze, că la stână nu prinde decât Mezzo.

Vorbim deci despre tupeocraţie (că noi prindem chiar şi Etno), ca să se dumirească toată lumea. Dacă are vreo legătură cu democraţia? Cât gastronomia cu astronomia. Nu prea. Tupeocraţia e o soluţie veselă şi gureşă, cu condiţia s-o contempli din Spania, de la căpşuni. Când trăieşti sub ea, e ca în montagne russe: nu ştii niciodată ce te aşteaptă (dreapta, stânga, sus sau jos) şi de unde ţi se trage.

Tupeocratul e un tip de demnitar foarte convingător. Un tupeocrat de succes are o singură grijă: să nu facă nimic, tocmai ca să nu greşească atunci când fură. Menirea lui e să sublinieze fără odihnă ce n-au făcut alţii - dacă e la guvernare, şi să promită la greu - dacă e în opoziţie. El trebuie să facă faţă într-o zi tuturor televiziunilor, unde îşi depune judecăţile de valoare. De regulă aceleaşi, fiindcă tupeocratul e consecvent, ce primeşte dimineaţa de la sediul partidului pe message box deşartă public, după cum îl taie temperamentul.

Tupeocratul sfătos e cel pe care îl auzi spunând: Oamenii trebuie să ştie (urmează un şir de truisme, din care nu lipseşte informaţia că pământul e rotund). Tupeocratul pişicher poate fi recunoscut uşor. Vocea lui tună, ochii lui fulgeră (mâinile nu i se văd; de regulă sunt până la cot în buzunarul contribuabilului). Zice: Trebuie să eradicăm corupţia! evaziunea fiscală a atins cote alarmante! etc. etc. Tupeocratul