În anul 1970, când s-a întâmplat să voiajez, între două curse Tarom, în Beijing şi împrejurimi, gazdele le ofereau delegaţiilor de tot rangul o cină la cel mai vestit restaurant al metropolei. Restaurantul se numea, şi probabil că aşa se mai cheamă şi azi, Raţa pechineză, specialitatea casei fiind, logic, raţa pechineză. Astăzi nu se mai spune Pekin, ci Beijing, dar raţei gătite conform cu o tradiţie de secole, dacă nu cumva şi de milenii, n-are rost să-i zicem beijingeză.
Raţa ca raţa, nu mai ţin minte ce virtuţi culinare avea. N-ai cum să compari ceva ce nu cunoşti cu ceva ce nu-ţi stă în obicei, iar dacă nu compari nu ştii nici ce-i mai bun, nici ce-i deosebit. Antreurile însă le ţin minte şi mă obligă şi acum la tot felul de idei. Cele 18 pateuri şi delicatesuri trecând prin faţa oaspeţilor ca la paradă, ca efect al mesei care se rotea, erau preparate toate din labe de raţă, ochi de raţă, cioc de raţă, maţe de raţă şi n-aş fi fost mirat dacă reţetele n-ar fi mizat şi pe fulgii ori pe alte colaterale ale raţei sortite în bucătăria europeană pubelei. De la raţă, chinezii nu aruncă nimic. Probabil că aici e una dintre marile diferenţe între civilizaţii, la ce aruncă unii şi alţii şi la modul în care e considerat gunoiul.
Pe atunci, în China era foamete. Aşa-numita "Revoluţie culturală" înregistra milioane de victime. Faptul că în pieţe labele de raţă, ciocurile şi maţele se vindeau nu ca subproduse, ci ca alimente de larg consum părea să fie în relaţie cu disperarea. Dintotdeauna, chinezii au fost foarte inventivi cu sărăcia. Multe dintre preparatele renumite ale restaurantelor chinezeşti, răspândite în toată lumea, privesc inventivitatea în modestie. Aici e talentul, la înţelesul lucrurilor. Natura nu naşte nimic de prisos. Tot ce există pe pământ e în firea naturii, nimic nu-i de aruncat. Pateurile de la Raţa pechineză nu aminteau
