Scrisoare către Corneliu Baba
Maestre drag, Începusem scrisoarea încă din primăvară, fără să amestec ecourile vechilor tăceri, cu stările, acţiunile sau gîndurile, ce la ocaziile irepetabile ale împrejurărilor trăite s-au abţinut. Trecutul obligă şi încerc cumva să ocrotesc urmele discretei sale respiraţii, protecţie extinsă intimităţii cu pînza, aceeaşi despre care v-am mai scris, şi despre a cărei desăvîrşiri nu am încă noutăţi.
Cu mulţi ani în urmă, desenam urechea unui profil, fascinat de eleganţa şi de perfecţiunea acelei forme dirijate de lumină, şi desenînd, mă mişcăm aplecîndu-mă în sensul sinuos al volutelor şi al ritmurilor peste care guvernam, identificîndu-mă şi devenind virtual, ureche, conştientizînd şi măsura în care, astfel, mă interpretam ca parte privilegiată a întregului reprezentat, asupra căruia, eram şi răspunzător. Alegeam, dintre variantele gesturilor, pe cele ce, desenate, se adaptau coerent unităţii, începusem să bănuiesc că forma îşi are originea în mişcarea ce-i dă viaţă.
A fost prima experienţă întru cunoaştere la care participam total, şi aş fi vrut atunci să vă-ntreb dacă e firesc sau, mai mult, dacă şi Dumneavoastră vi se-ntîmplă. M-am sfiit, cum s-a mai întîmplat cînd fusesem, pentru cîtăva vreme, un fel de albastru.
În timp, înţelesesem că doar identificîndu-ne cu idealul apare exigenţa despărţirii; fusesem adesea sîn, cer sau mare, înapoindu-mă, de fiecare dată, aproape acelaşi.
Fireşte, odată acceptate, intimităţile prelungite înscăunează viciul, cu laturile sale parcă pregătite în vederea insinuării perversităţilor, în mijlocul cărora veghează intraductibilul cod de legi nescrise, ale geometriei din jurul şevaletului. Apoi, oficierea contemplării, cu reguli ce includ eretice rituri libertare, deschise şi convertirilor, precum aceea la tridimensional; perversităţi care, privite din e
