Detractorii cotei unice şi-au desfundat din nou muştiucul şi suflă-n goarna de campanie. Tare, să-i audă tot muncitorul de la IMGB care-n '90 făcea ordine şi care poate n-a aflat că impozitarea progresivă - principiul care funcţionează în toată Europa - are drept scop redistribuirea echitabilă a veniturilor şi reducerea discrepanţelor sociale.
Măcar Karl Marx nu s-a ascuns după expresii gen "polarizarea societăţii" şi "echitatea socială". El a zis-o pe şleau: "Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe".
Lăsând ideologia pe seama secretarilor cu propaganda, să vedem care sunt dezavantajele impozitării progresive. Pe de o parte, aceasta subminează verdictul pieţei, adică rupe corelaţia dintre succesul unei companii şi recompensele psihologice şi financiare de care ar trebui să se bucure întreprinzătorii şi managerii.
Pe de altă parte, salariaţilor care au capacitatea să lucreze mai mult, luându-şi un al doilea job, le piere brusc cheful când văd că efortul le este sancţionat prin globalizarea veniturilor şi taxarea cu o cotă mai mare. Iar la final, "bătrânelor doamne" vest-europene, care mai mult se laudă decât aplică principiul plusului de creştere economică dintr-un plus de muncă, nu le rămâne decât să se plângă că le migrează capitalurile către tinerele democraţii din Est, cu fiscalitate mai avantajoasă.
Fireşte că sunt şi state europene care se găsesc la antipodul cotei unice şi n-o duc deloc rău. În Suedia, povara fiscală depăşeşte 50% din PIB, cu 10% peste media UE. După manualele de liberalism clasic, aşa ceva ar trebui să fie potrivnic unor ritmuri de creştere economică plasate peste media zonei euro în ultimii zece ani, iar capitalurile ar fi trebuit să se refugieze de mult spre locuri mai prielnice. Ce se întâmplă? Au dreptate criticii impozitării unice?
