Din ansamblul declaraţiilor făcute presei cu prilejul vizitei de luni la obiective ameninţate de Criză, am înţeles că Traian Băsescu nu se va mulţumi cu ipostaza preşedintelui de republică semiprezidenţială. Domnia sa se va implica în criza economică mai ceva ca un şef de republică prezidenţială. Se va implica asemenea preşedintelui american, care e, totodată, şi şeful Guvernului.
Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au fost preşedinţi la locul lor. Deşi, graţie autorităţii asupra formaţiunilor care i-au propulsat la Cotroceni (PDSR şi CDR), cei doi au avut o putere semnificativă, ei n-au făcut mare caz de ea. Aceasta le-a dat fiecăruia dintre ei posibilitatea de a nu-şi asuma dificultăţile guvernării. Speculând această realitate, Ion Iliescu a dat o mână de ajutor la căderea guvernului Roman în septembrie 1991. A funcţionat astfel trucul siguranţei arse. Nemulţumirea socială s-a concentrat exclusiv pe Guvern. Ea n-a trecut, asemenea unei bruşte ridicări de tensiune, dincolo de Guvern, la Cotroceni. Reforma radicală practicată de guvernul Roman risca să-l lovească şi pe Ion Iliescu. Prin debarcarea guvernului Roman şi instalarea guvernului Stolojan, trecând drept un guvern de tehnocraţi, preşedintele s-a salvat. Chiar dacă n-a folosit acest principiu în chip conştient, Emil Constantinescu a fost beneficiarul lui prin schimbarea a doi premieri de-a lungul mandatului 1996-2000.
Cu Traian Băsescu situaţia stă net diferit. Preşedintele de azi şi-a asumat, încă din primele zile de mandat, ipostaza de preşedinte jucător. Treptat-treptat, prin născocirea unor crize artificiale, rezolvate tot de el, potrivit principiului Pompierii dau foc la casă, Traian Băsescu s-a consolidat în ipostaza de Tătuc al naţiunii. Uşurinţa rezolvării se explică şi prin faptul că respectivele crize depindeau aproape în exclusivitate de prerogativele sale prezidenţiale