E sărbătoare. Să ne aşezăm, deci, la lunga masă a chilienilor pe care tronează autentice vechi preparate ale nativilor amerindieni, alături de cele ale comunităţilor imigrante, care au contribuit la cultura gastronomică a ţării. Mixul culinar merge dincolo de combinaţiile care s-au născut din amestecul nativilor cu spaniolii... Vei găsi aici, venite "de peste mări şi ţări", inflexiuni germane, franţuzeşti sau arabe. Astfel, o mâncare tradiţională, precum cazuela, are caracteristici distincte în funcţie de locul unde este preparată. Principala diferenţă o poţi observa la ingrediente. În nord - scrie antropologul Sonia Montecino - oamenii ţin foarte mult la reţeta lor de cazuela, care este diferită de cea din sud, la rândul ei diferită de cea din zona centrală. Ce uneşte această reţetă este conceptul de tocană, o supă fierbinte, groasă, de densitate diferită, în care carnea şi legumele plutesc fără a fi amestecate.

Originile oricărui preparat pot fi surprinzătoare. De exemplu, un fel de mâncare originar din nordul ţării, dar care se mănâncă în toată ţara, este cebiche, care vine din arabul sibech, însemnând mâncare acră. Este preparat cu peşte crud, marinat în lămâie şi servit cu sare, usturoi şi ceapă. Se poate adăuga şi chili. Este consumat mai ales pe coastă.

SUPA LUI DON PEDRO

Toate comunităţile din nord şi din sud au propriile preparate specifice, în funcţie de climat şi de produsele de pe uscat şi de pe mare. Din zona centrală a Chile provine un fel de mâncare a cărui istorie a intrat în... istorie. Este vorba despre supa valdiviană. Se pare că a fost numită aşa după numele unui general spaniol: Don Pedro de Valdivia. Acesta dăduse ordin ca soldaţii spanioli să fie plătiţi în cantităţi mari de ceapă, cartofi şi chili, în loc de bani. Aşa că soldaţii au inventat o reţetă la care să se poată adăuga aceste ingrediente - împreună doar