Locuiam într-un orăşel de provincie. Nu ştiam cît mai am de trăit. Însă pricepusem că orice, chiar nenorocirile, au un sfîrşit. De aceea mă grăbeam să iubesc, să scriu, să citesc... Zilele treceau... sau mi se părea mie că trec?... halandala... Cînd citeam, doream din tot sufletul să scriu... cînd scriam, mă gîndeam la zeci de cărţi importante, abandonate, rătăcite... cînd, de bine, de rău, le făceam pe amîndouă, mă cutremura spaima că nu voi mai iubi niciodată... niciodată... iar, în fine, îndrăgostit, tîrît labirintic prin fel de fel de întîmplări năucitoare, tînjeam după perioada liniştită de mai nainte!
Dis-de-dimineaţă, trezit pe la patru-cinci, deschideam larg geamul, număram florile mov din ghiveciul aşezat pe televizorul stricat, plin cu apa scursă într-însul... că dacă îl clătinam se auzea cum cobîlţîie!... caligrafiam rugăciunea matinală şi începeam să beau cafea cu nemiluita deşi mi se interzisese cu desăvîrşire de cînd avusesem criza aceea comiţială inaugurală... îmi plăcea teribil chestia asta cu "inaugurală"... Şi încercam să citesc cu glas tare, foarte atent la construcţia frazelor, învăţînd mereu, mereu cum e treaba cu "proza". În fond, îmi spuneam, depinde de viteză. Poeziile au altă viteza! Sînt mai rapide... Numai că tînjeam după un nou volum, scotoceam în grămada inepuizabilă, mai răsturnînd vreun raft capricios, dispus să-mi dărîme şi nervii, să mă blocheze ore întregi în munca migăloasă a reaşezării tomurilor... îl scoteam la suprafaţă... îl răsfoiam... cădeam pe loc în plictis... visam altul... Oboseam repede. Intram în deznădejdi de nesuportat. Îmi însemnam ceva, însăilam nişte versuri zgubilitice, nu-mi plăceau... Iar lectură şi iar puseu brusc, euforizat de cofeină, în lumina clipei prea strîmte...
Cam în vremea aceea am cunoscut-o. Imediat mi-a zis: "Povesteşte-mă!" Şi a rîs: hi hi hi! Şi am început. A fost