Fiindca nu prea pricep ce se intampla in Alianta - si ce pricep nu-mi place, fiindca exala tot felul de miasme, de la interese oculte la diversiune pe fata - voi starui asupra a ce ar trebui sa uneasca, nu sa dezbine: inlocuirea presedintilor celor doua Camere.
Nu e un scop nobil, ca reformarea Justitiei, nu isca valuri de entuziasm, ca trasul in teapa al coruptiei, nu suscita avanturi romantice, ca iluzia "revolutiei portocalii", dar e o miscare politica utila, si se cuvine sa-i acordam intelegerea cuvenita.
Unul dintre argumentele frecvent invocate pentru a arunca in derizoriu tema schimbarii presedintilor celor doua camere este aceea ca ei nu pot face mai nimic care sa incurce guvernul. E si nu e asa.
Cu ochii la Catavencu, n-am fost indeajuns de atenti la clopotelul lui Trahanache, la tehnica cu care ii zapaceste pe vorbitori cerandu-le, nu-i asa, sa aiba putintica rabdare - pe scurt, la modul in care un presedinte de sedinta, indiferent ca e Conu' Zaharia la intrunirea electorala sau Ion Iliescu la CPUN - poate da peste cap toate socotelile adversarului politic.
Asa cum functionarea corecta a justitiei poate fi paralizata prin acumularea viciilor de procedura - indiferent ca provin din rea intentie sau din simpla mentalitate militieneasca, intai arestezi, pe urma storci probele - tot asa si activitatea parlamentara poate fi intarziata prin acumularea de sicane si manevre procedurale extrem de eficace ca instrument de sabotare.
Dnii Vacaroiu si Nastase se deosebesc in foarte multe privinte, dar fiecare in stilul lui are si abilitatea, si reaua credinta cerute de situatie.
Liderii Aliantei invoca adesea argumentul reprezentarii in relatie cu inaltele oficialitati care viziteaza Romania. Argumentul poate parea frivol doar daca nu avem reprezentarea exacta a acestor vizite oficiale. Orice sef de
