Am crescut, precum majoritatea romanilor, intr-un mediu superstitios. Copiii epocii ceausiste - asemenea predecesorilor lor autohtoni, din timpuri traditionale si chiar arhaice - erau un izvor nesecat de obiceiuri si credinte obscure, ce ii proiectau usor in lumi paralele, populate cu mistere si exotism. In copilarie, de cite ori privirea imi cadea, involuntar desigur, pe fundul rosu, vag exfoliat, al vreunui catel sau al vreunei pisici de prin cartierul unde am crescut, scuipam impacientat, cu ochii mariti de graoza: "Ptiu, ptiu, ptiu!". De trei ori fix, niciodata mai mult sau mai putin, intrucit vraja nu se mai tinea. Scuipam simbolic inspre trei zari, apoi rasuflam usurat ca trecusem - si de data respectiva -, cu bine, pe linga un mare pericol. Se raspindise, nu stiu cum si nu stiu cind, in puzderia de copii, zvonul ca, daca - Doamne fereste! - ochii iti ajungeau, din greseala, intr-o atit de impudica zona animaliera (lucru, sa recunoastem, practic imposibil pe durata bintuita de curiozitati a virstei infantile!), instantaneu, fata urma sa ti se acopere de buboaie rosii, cu tepi, dureroase si respingatoare. Unica forma de protectie, antidotul teribilei otravi... vizuale altfel spus, raminea ritualul amintit, executat cu maxima rigoare. Am crescut, precum majoritatea romanilor, intr-un mediu superstitios. Copiii epocii ceausiste - asemenea predecesorilor lor autohtoni, din timpuri traditionale si chiar arhaice - erau un izvor nesecat de obiceiuri si credinte obscure, ce ii proiectau usor in lumi paralele, populate cu mistere si exotism. Eu si tovarasii mei de joaca nu intram decit cu piciorul drept in diversele incinte, juram "pe rosu", nu calcam pe capace de canal patrate sau dreptunghiulare (pentru ca aduceau ghinion!) - insa le cautam furibunzi pe cele rotunde, cu patru gauri, uneori dind ocoale de zeci de metri de la drumul drept, ca sa le atingem virtos cu tal