Crin Antonescu are o mare problemă. Vituperează indignat împotriva “trădătorului Chiliman”. Îi atacă deschis, doar o ţâră mai temperat, pe Orban şi Tăriceanu. Toţi aceşti vechi “grei” ai PNL sunt acuzaţi că, în ieşile lor publice, au emis păreri neconforme cu linia partidului. S-au arătat, se pildă, sceptici în privinţa oportunităţii suspendării din vară a preşedintelui, sau au criticat retorica radicalizată post-referendum. Când vine, însă, vorba despre ieşirile în decor ale proaspăt liberalului Gigi Becali, Crin Antonescu se face brusc că plouă: “Eu nu judec declaraţii individuale când ele nu implică politica generală a partidului”.

Şi, totuşi, politica generală a partidului este serios pusă în chestiune dacă un reprezentant al acestuia – parlamentar şi membru în Comisia juridică a Camerei – anunţă dezinvolt că nu are de gând să respecte legea. Liderul formaţiunii nu poate pretinde că o astfel de “declaraţie personală” “nu implică cu nimic PNL”. În realitate, Becali este o vulnerabilitate mult mai mare pentru liberali decât ar putea să fie vreodată Andrei Chiliman. O primejdie şi mai mare vine, însă, din tentaţia puterii totale, a comenzii unice, a disciplinei fără fisură.

Succesul poate fi, uneori, mai greu de gestionat ca înfrângerea. După o victorie istorică la urne, liberalii se află în faţa unor alegeri cruciale pentru viitorul partidului. Arhitect al formulei câştigătoare electoral, Crin Antonescu nu ar trebui să se teamă acum de disidenţe, ci de oportunism şi slugărnicie. Şi, mai ales, de dubla măsură pe care e deja tentat să o aplice prietenilor şi contestatarilor. Acestea au fost ingredientele care au transformat PD-ul în ceea ce este astăzi. Reţeta lui Traian Băsescu şi-a dovedit efemeritatea şi caracterul toxic.

Îndepărtarea “deviaţioniştilor” – prognozată pentru congresul PNL de la începutul lui martie – s-ar putea dovedi o er