După unele zvonuri susţinute de o şaradă lansată pe piaţă de către un consilier prezidenţial cam jucăuş, partidul lansat la OTV de Dan Diaconescu nu numai că ar avea şanse de a face parte din viitorul Parlament, dar ar fi cotat cu cifre ameţitoare (20%, au decriptat unii exegeţi). Cifra ar putea fi reală, la fel de bine cum ar putea fi o simplă intoxicare. De fapt, nu are nici o importanţă.

Prin 1998, Alianţa pentru România era cotată de către majoritatea sondajelor cu peste 25% din intenţiile de vot, iar preşedintele partidului, Teodor Meleşcanu, era plasat pe locul al doilea la prezidenţiale. N-a intrat în Parlament, aşa cum nu a intrat nici Noua Generaţie, partidul lui George Becali, cotat şi el, în 2007, cu scoruri din două cifre. De obicei, mai ales atunci când alegerile sunt încă îndepărtate, intenţia de vot exprimată în sondaje este importantă mai mult ca evaluare a stării de spirit a electoratului decât ca instrument de predicţie. Manifestarea simpatiei către partidele „exotice" denotă o dezaprobare a acţiunii politice a partidelor „tradiţionale" - de unde şi denumirea de „partide-colector", care sugerează capacitatea acestor constructe de a valorifica rebuturile vieţii politice.

Fără a crede în posibilitatea ca un asemenea partid să joace, cel puţin deocamdată, un rol semnificativ pe scena politică românească, nu pot să nu mă întreb cum se face că un procent semnificativ (n-or fi 20%, or fi 10%, dar tot e mult, după gustul meu) din conaţionalii mei acordă credit inepţiilor debitate de către vedeta OTV. Nu pot califica altfel promisiunile de a plăti fiecărui român câte 20.000 de euro, ceea ce înseamnă de vreo trei ori PIB-ul României. De tot râsul sunt şi sursele pe care le are în vedere noul candidat la preşedinţie - o taxă de 50% pe toate transferurile către offshore-uri (ca şi cum ar fi o problemă să transferi banii în orice ţară fără OTV, ş