În iulie 1857, tînărul magistrat guvernamental Richard Kunich ajungea în România desemnat fiind secretar de legaţie la Comisia Europeană a Dunării. După o călătorie cu vaporul şi o alta – de la Giurgiu – greu încercată de un glod cleios şi de surugii temperamentali – ajunge la Bucureşti. Oraşul i se dezvăluie străinului în contraste stranii: palate şi biserici impunătoare lîngă bordeie, bălării şi haite agresive de cîini la colţuri de străzi cu „pavaj modest“, trăsuri luxoase trase de cai de rasă mai ceva ca la Viena sau Paris, prea puţin loc pentru pietonii la care se uită distrat din caleşti doamne frumoase cu păr bogat şi ochi negri.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp În aprilie 2009, o tînără englezoaică din comitatul Norfolk ajunge la Buzău şi notează repede pe blogu-i (realliferomania.blogspot.com) cinci chestiuni care i-au atras atenţia la o primă vedere: 1) mărfuri scumpe în supermarketuri, la fel ca în Vest; 2) malluri identice aflate la doi paşi unul de altul cu aceleaşi oferte; 3) conexiune extrem de rapidă la Internet; 4) vecini generoşi; 5) că în România nu e atît de frig cum îşi imaginează lumea. Aceeaşi tînără englezoaică (şcolită înainte într-ale limbii române) se uită la un buletin de ştiri şi vede: mamă şi fiică moarte în apartament, descoperite de vecini din cauza mirosului; o familie care stătea cu mortul în morgă de doi ani din cauza unor erori administrative; o femeie care dormise două nopţi alături de soţul mort înfăşurat într-un soi de covor vechi. Femeia se întreabă dacă nu urmăreşte cumva o versiune românească bizară gen Jerry Springer Show. Conchide, englezeşte – „And people think that I’m backward because I came from Norfolk“.

Un scoţian ajunge la Braşov în octombrie 2008. Povesteşte cu uimire pe blogul familiei (blog.burnefamily.com) cît de pricepuţi sînt românii într