Ne-am obişnuit să adoptăm un soi de pudoare ipocrită faţă de traumele pe care le-am suferit în comunism. Cine crede că tema comunismului este perimată în literatura română contemporană ori este idiot (să joace toată viaţa tetris) ori este un ipocrit. De ce nu există cale de mijloc? Pentru că există romanul „Regele alb”, aparţinând scriitorului maghiar György Dragomán, născut la Târgu Mureş şi stabilit în Ungaria, în 1988. Este povestea unui puşti de 11 ani care îşi aşteaptă tatăl „plecat” la Canal, unde este „reeducat prin muncă”. O poveste tulburătoare şi crudă, care acoperă un an şi jumătate din „Epoca de aur” a unei Românii strivite de teroare.
Dacă această carte ar fi fost scrisă de un român neaoş şi lansată pe piaţa autohtonă, cu siguranţă ar fi fost ocolită de cititorii noştri: iarăşi Securitate!, iarăşi Canal, comunişti şi activişti de partid!,
ne-am săturat! Criticii noştri literari, obişnuiţi să facă mai mult PR de gaşcă, decât să citească temeinic, ar fi strâmbat din nas: un subiect fumat, bun pentru cărţile de istorie!
Romanul lui György Dragomán (35 de ani), tradus în acest an la Editura Polirom, nu este unul istoric şi nu are nimic din schematismul producţiilor noastre literare şi cinematografice care au încercat să vorbească despre acele vremuri. La apariţia sa în Ungaria (2005), „Regele alb” a fost un succes de librării, obţinând două premii literare. Mai mult, a fost marketat (îmi place cuvântul!) „ca la carte”, fiind tradus în alte 18 ţări.
Aşadar, în timp ce maghiarii sunt sensibili la un subiect care încă mai sângerează, românii îl resping, îl minimalizează, lasă că ştim cum a fost!... Ne-am obişnuit să
adoptăm un soi de pudoare ipocrită faţă de traumele pe care le-am suferit. Ceva de genul „hai să uităm, mai bine privim în viitor, de ce să răscolim...?”. Ne caracterizează comportamentul de fi
