După integrarea noastră europeană, parcă toată lumea a intrat în panică identitară: care e identitatea noastră? care sînt valorile românului? are românuâ caracter? - şi cîte şi mai cîte astfel de frămîntări existenţiale. Cam în fiecare săptămînă, cîte un jurnalist îmi punea cîte o astfel de întrebare fundamentală, cu insinuarea "dumneavoastră, ca sociolog..." - adică, eu ar trebui să am răspunsul gata făcut la aceste dileme ale neamului. Nu-l aveam... M-am tot gîndit şi acum cred că am găsit răspunsul: Românuâ-i om de ispravă! Isprava, asta este ceea ce îl caracterizează pe român, asta e valoarea lui perenă, pe ispravă se construieşte caracterul său uneori neisprăvit. În acest cuvînt se ascunde secretul fiinţei sale greu de pătruns.
Dar ce este această "ispravă", la ce se referă ea, de fapt?
Păi, dacă stăm se ne gîndim puţintel, isprava este o aşezare piezişă a faptei în timp şi spaţiu. Adică, ispravnicul, ca să spun aşa, îşi face isprava sa cînd îi vine şi unde îi vine. Ea nu este rodul unei planificări în timp şi/sau al unei ordonări în spaţiu, nu face parte dintr-o strategie pe termen lung sau dintr-o coordonare a numeroase persoane şi interese. Ea este mai degrabă pohta ce-a pohtit-o unul sau altul, la un moment dat sau altul, decît rodul unei voinţe comune şi îndelung chibzuite. Isprava este o iniţiativă individuală şi de moment, care, uneori, se poate întîlni cu alte iniţiative individuale şi de moment. Dar asta mai mult pentru că aşa a fost să fie. Cîteodată ea este atunci cînd nimeni nu mai credea că poate să fie. La Dumnezeu şi la români totul e posibil - zice o vorbă culeasă de Zane printre miile de proverbe şi zicători ale neamului. Românii pot mai ales atunci cînd nu se mai poate - explică Mircea Vulcănescu.
De aceea, isprava este totdeauna surprinzătoare, ea îi ia pe toţi prin surprindere, căci nu se aşteptau ca X să facă aşa ce