O tristă reminiscenţă comunistă bântuie încă societatea românească: şpaga este considerată, în continuare, o racilă, un obicei rău şi este scoasă abuziv în afara legii. Odinioară, în vechiul regim de tristă amintire, în frizerii, de pildă, dar nu numai acolo, erau expuse afişe mari, cu textul „Nu primim bacşiş! ” Comunismul s-a dus de râpă, dar şpaga, bacşişul, şperţul, para-ndărătul încă nu au fost reabilitate. Aceasta nu este doar o nedreptate istorică, ci şi o clară lipsă de viziune a tuturor guvernelor care s-au perindat pe la Palatul Victoria din decembrie 1989 încoace. Şpaga nu numai că n-ar mai trebui tratată drept o pegră a societăţii – ea ar trebui văzută ca o avuţie naţională, un soi de Roşia Montana a finanţelor, a bugetelor şi a spiritualităţii româneşti. Legalizată şi chiar încurajată, şpaga ar aduce frumoase venituri la bugetul de stat – cel care ar vrea să dea şpagă ar trebui să ceară de la un organism abilitat, în schimbul unei taxe, autorizaţie de şpăgar, iar cel şpăguit ar fi obligat să declare şpaga primită, vărsând statului o parte a acesteia, ca impozit pe venituri (altele decât cele salariale) realizate.

De asemenea, legiferarea şpăgii ar avea şi o consecinţă pozitivă asupra gradului de ocupare a forţei de muncă – ar apărea birouri de consiliere şpagovială, unde experţi autorizaţi (un soi de brokeri de şpăgi) îi vor sfătui pe şpăguitori pe cine, cu cât, cum, când, în ce valută şi în ce tranşe să şpăguiască pentru obţine un randament maxim al şpăgii.

Totodată, intrarea în legalitate a şpăgii ar avea şi o însemnată conotaţie culturală (ba chiar spirituală!), căci şpaga reprezintă, tradiţional, o aspiraţie ascunsă a oricărui român. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de veacuri. La o vreme, şpaga românească ar putea fi propusă pentru Lista de Patrimoniu Mondial UNESCO (secţiunile material – şpaga în sine şi imaterial – apetitul de a da