Politizam pina si tragediile. Nu stiu a cui este vina, pot doar banui ca ea se intinde pina undeva sus, acolo unde se iau decizii. Nici nu cred ca mai conteaza acum, nimic nu il mai poate aduce acasa, linga copilul lui, pe omul care a murit (a fost ucis) nevinovat. Luni, zi obisnuita, de lucru, la Biblioteca Centrala Universitara, in Sala Profesorilor. Mi-am trimis de dimineata articolul pentru rubrica aceasta, dar incerc sa scriu un altul, pentru ca... Pentru ca, sub fereastra linga care se afla pupitrul la care lucrez, un om a murit acum doua ceasuri. Am auzit o izbitura puternica, dar nu m-am ridicat, crezind ca e un accident banal, asa cum se intimpla atitea in oras. Apoi am auzit niste tipete disperate, ale unei femei. Apoi m-am ridicat si m-am uitat pe geam. Nu mi-a venit sa cred. Sub tramvai era o masina retezata, fara cabina. In rondul de flori, o alta, cu capota facuta praf. Pe trotuar, un taxi galben fusese aruncat peste alte doua autoturisme. Pe trotuarul pe care trece atita lume, pe care trec si eu de cite ori cobor de la Universitate catre Biblioteca. Larma mare, aglomeratie, SMURD-ul, pompierii, echipa de descarcerare, mai multe ambulante, politia si, inevitabil, presa. Si tipetele acelei femei, care nu mai incetau. Cerea ajutor, cu o voce venita parca de departe, din alta lume. Mi s-a parut absurd sa continui sa lucrez, de parca nimic nu s-ar fi intimplat. A murit un om, la zece metri de locul in care eu stau si ma iluzionez ca ceea ce fac are vreo importanta. Cobor sa ma plimb, sa-mi scot la aer emotiile. Am trecut si eu, acum 2 ani, printr-un accident rutier si stiu ce inseamna. In intersectia din fata Bibliotecii s-au adunat, ca la circ, sute de oameni. Cei mai multi isi folosesc telefoanele mobile ca sa imortalizeze momentul. Mi se pare cinic. In tot balamucul, circula tot felul de vesti. Aflu, de la nasul meu, care ma suna din Constanta, ca a muri