Vineri am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, într-o secţie a Spitalului Judeţean. Secţia aleasă a fost Onco-Pediatria, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala sapă precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere. „Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!“, glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, pătrunşi parcă de importanţa momentului. Îşi plecau fruntea şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând ca vindecarea minunată să vină prin untdelemnul sfinţit, de la Dumnezeu. Am săvârşit Sfântul Maslu şi, la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii două pâini proaspete, făcute pe vatră. O agapă a speranţei, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele. Ajută, Doamne, necredinţei mele...

Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. „Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?“. Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. „Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!“, l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. „Nu poate să meargă, părinte!“, mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o...

Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearşaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de prazn