Universalitatea: între expansiune şi comprehensiune În ce priveşte întîlnirea religiilor, analogia cu Antichitatea tîrzie ne furnizează, de asemenea, o lecţie de "ciclicitate spirituală". Creştinismul a fost extrem de creator în veacurile sale prime, cînd se afla în prezenţa stimulatoare a diversităţii religioase. A continuat să fie extrem de creator, intelectual şi spiritual, în numeroase veacuri următoare, dar de astă dată a făcut-o într-un univers mental unificat, în care el era singura referinţă spirituală, referinţa anglobantă, necontestată, unica: cea care dădea lumii soliditatea şi ordinea unui întreg coerent, care dădea cunoaşterii garanţia veracităţii ei. Timp îndelungat, creştinismul s-a gîndit pe sine, a gîndit lumea şi pe Dumnezeu în condiţii de omogenitate. Mesajul său era universal nu numai pentru că dădea acces la adevăruri de ordin, de nivel universal, propuse de Logosul divin întrupat. Pe cale de consecinţă, el era gîndit ca un mesaj ce trebuia întins asupra întregii lumi cunoscute. Universalitatea mesajului creştin era în genere gîndită ca o universalitate de expansiune: la un moment dat, era de sperat ca acest mesaj să cuprindă totalitatea vizibilă a lumii. Acum, însă, creştinismul (şi gîndirea creştină) sînt puse faţă în faţă cu o incontestabilă neomogenitate religioasă. Dar, de astă dată, spre deosebire de Antichitatea tîrzie, creştinismul a parcurs un lung şi prestigios ciclu în care a dat lumii o ordine, un chip, o unitate. Am putea spune că el şi-a împlinit, şi-a "actualizat" posibilităţile de a construi un univers, de a modela timpul, istoria, manifestarea. Am putea spune că el a atins limitele universalităţii sale exterioare. Acum el are poate de descoperit şi de actualizat un alt mod al universalităţii, interior, receptiv, ospitalier: anume să recunoască universalul aşa cum apare el şi în alte tradiţii spirituale. E de aşteptat ca,