Articolul dumneavoastră intitulat „Pluta Meduzei“, publicat în Evenimentul Zilei din 27 ianuarie a.c. m-a făcut să mă întreb cum aţi fi comentat „intervenţia cu românii“ a preşedintelui Ceauşescu din ultimele ceasuri ale regimului său? M-am întrebat dacă nu v-a impresionat la momentul respectiv patetismul conducătorului nostru iubit? Nu v-au mers oare la inimă, întristîndu-vă şi făcîndu-vă să suspinaţi, apelurile sale tuşante la păstrarea ordinii, la apărarea stabilităţii şi a suveranităţii patriei? În definitiv, preşedintele Ceauşescu avea toate motivele să ceară recunoştinţa poporului: plătise datoria externă în întregime, producţia la hectar depăşea cele mai optimiste previzionări, exportam mai mult decît importam. Situaţia e alta acum, dar preşedintele Băsescu vorbeşte şi el despre succesele internaţionale ale României, despre cît de bine sîntem văzuţi la Washington, despre cît de bine a gestionat luminăţia sa criza. Şi într-un caz, şi în celălalt, reacţia „poporului“ – prin definiţie, nu-i aşa?, prost – a surprins: în loc de mulţumire, contestare, în loc de sărbătoare, revoltă. Vă amintiţi poate că aceeaşi „lipsă de comunicare“ prin care îl scuzaţi – dumneavoastră şi alţii – pe preşedintele Băsescu era invocată pentru a-l scuza pe preşedintele Ceauşescu. „A fost bine inten-ţionat, dar nu a ştiut ce se întîmplă în ţară.“ „A fost dezinformat.“ „Nu a ştiut.“ Primele cuvinte ale domnului Ceauşescu – cînd s-a hotărît, în sfîrşit, să comunice cu poporul – au fost: „am fost dezinformat“. Primele cuvinte ale primului-ministru în criza declanşată de demisia lui Raed Arafat au fost: „Eu şi preşedintele Băsescu am fost informaţi greşit în privinţa legii sănătăţii“. Iar discursul domnului Băsescu din „intervenţia cu românii“ a făcut referire exclusiv la disfuncţionalităţi de comunicare. Traian Băsescu, se sugerează, este de fapt un tată bun care – presat de sarcinile