Entuziasta presă română preia adesea articole din presa occidentală. Adică din presa acelei lumi care îi atrage pe mulţi dintre concetăţenii noştri. Nu puţini dintre aceşti călători (sau peregrini, după cum scriu iubiţii mei traducători de la TV) au bunul şi românescul obicei de a se da în stambă. Drept care şi ziarele noastre au, la rîndul lor, bunul şi românescul obicei de a prelua în special articolele colorate în negru, vineţiu sau căcăniu. Includ aici şi televiziunile, cîte sînt, care au corespondenţi pe-aiurea. Altfel zis, frumos sau urît, nobil sau imoral, Occidentul nu ne prea apare aşa cum este, ci aşa cum este mînjit de nomazii Europei marginale. Dar cine oare ar mai vrea să ştie ceva despre istoriile sîngeroase (şi exemplare) ale Turnului Londrei, atîta vreme cît avem la îndemînă imaginile cu feţe cenuşii şi urduroase ale semi-compatrioţilor noştri, pregătiţi să şterpelească, să răpească sau să preacurvească în vecinătatea lui? Lumea se vede, cu siguranţă, altfel de dincolo de Canalul Mînecii (e doar un exemplu), dar cine mai are ochi să privească şi prin ocheanele presei de acolo? Cine mai are răbdare să parcurgă, să prelucreze şi să preia comentarii, reportaje sau analize de prestigiu? În fond, în afară de meritul pasager că (multe) sînt dense, vizionare sau neconvenţionale, aceste genuri au păcatul major că nu ne acordă importanţa pe care o merităm. Egocentrici şi frustraţi, am vrea să citim peste tot numai despre noi. Dacă se poate, numai la superlativ. Iar dacă nu, ne mulţumim şi cu reflexele noroioase ale pegrei călătoare, de care ne simţim legaţi într-un mod pervers, contrastiv sau pseudo-admirativ. Binevoitoare sau răutăcioase, articolele presei străine ne confirmă în propriii noştri ochi. Buni sau răi, existăm. Şi, bineînţeles, merităm. Au dat români "de-ai noştri" o lovitură de răsunet? Straşnicul şi pitorescul spărgător de bănci Whisky Ma