„Preda, Voicescu şi Alexandru nu mai erau în PDL dacă eu eram la conducere” – declară Băsescu într-un interviu şi nu am nici o îndoială că lucrurile ar fi stat aşa.

Între toţi şefii de partide de după 1990, Băsescu este cu siguranţă cel care a practicat cea mai dură conducere, ce n-a admis crâcniri. A făcut din partidul lui Roman o formaţiune disciplinată, bazată pe reguli aproape militare în care deciziile conducerii se executau, nu se comentau.

Aceasta este şi una din explicaţiile traseului parcurs după 2000 când de la un partid care avea toate şansele să rateze pragul parlamentar a ajuns la faza de a se încumeta să-şi asume puterea, în condiţiile în care a avut cum să negocieze diferenţa necesară cu echipa de transfugi de la PSD şi cu un partid abonat la guvernare.

Democraţia de partid e o vorbă frumoasă, schimbul liber de idei şi climatul de dezbatere se potrivesc mai degrabă unor formaţiuni fără şanse reale de a obţine o majoritate guvernamentală PSD-ul însuşi, ajuns la guvernare în 2000 tocmai datorită unui sistem de decizii autoritare, impus de Năstase, a început să se destrame atunci când comanda unică şi-a pierdut din forţă.

Revenind la declaraţia preşedintelui: dacă Băsescu ţinea să-şi păstreze neştirbită autoritatea în cadrul partidului, ar fi determinat deja excluderea disidenţilor. Dacă nu s-a întâmplat aşa, este rezultatul unui calcul rece. Băsescu vrea să se detaşeze simţitor de identitatea perdantă a actualei echipe, lăsând în seama lui Boc toate responsabilităţile. Sacrificat să guverneze într-un context în care nu numai că nu are nici o şansă, dar cu care nici nu se potriveşte prin datele personale, acesta înghite acum şi hapul de lider fără personalitate, care nu poate să ia deciziile care se impun pentru a-şi asigura autoritatea. Se îndoieşte cineva că, dacă Băsescu i-ar fi transmis: dă-i afară pe ăştia! – ar mai fi stat pe