La 1800, boala, patima trupului, este parte a vieţii cotidiene. Orbi şi şchiopi, nebuni şi epileptici, bolnavi de sifilis sau de alte boli venerice, de gută sau de tuberculoză, se regăsesc în palate şi conace, în bordeie şi odăi, în spitale şi mănăstiri, pe poduri şi pe scările bisericilor.
Conştientă că nu are mijloacele necesare susţinerii unei "politici sociale", puterea încearcă responsabilizarea familiilor ori de cîte ori este posibil. Familia este, înainte de toate, o celulă economică în care fiecare membru are atribuţii bine stabilite, astfel încît să asigure supravieţuirea menajului. În al doilea rînd, procrearea şi "astîmpărarea pohtei cea trupeşte" - cum spunea Antim Ivireanul - constituie un alt scop important. Amintesc toate acestea pentru a sesiza maniera de conturare a discursului puterii ecleziastice cînd aceste atribuţii nu pot fi asigurate din cauza unei anumite "boli". După pravilă - Îndreptarea legii (1652) -, doar gubăvia (lepra) implică şi separarea cuplului. Epilepsia poate constitui motiv de divorţ numai dacă intervine după momentul căsătoriei. Şi cu toate acestea, de-a lungul documentelor se observă conturarea mai multor discursuri care au un element comun: necesitatea perpetuării unei familii sănătoase din punct de vedere social şi economic din care "mădularul" bolnav să fie înlăturat, dar care să-şi găsească pînă la urmă "refugiul" tot în interiorul familiei.
...şi nemaiputînd răbda văduvia şi necăutarea de soţie...
Bărbatul se crede îndreptăţit să revendice separarea cînd soţia (şi aici nu contează anii de căsătorie) nu mai poate să conducă gospodăria, să-i "stingă" patimile trupeşti, să-i ofere copii, utili în economia cotidiană şi în perpetuarea neamului. Oloagă, oarbă, epileptică, leproasă, soţia devine inutilă şi nu se doreşte decît expulzarea ei din menajul comun, cît mai repede, pentru a reaşeza echilibrul şi a