Se făcuse ora 19:00 şi se lăsase întunericul. Terminasem programul la ora 15:00 şi încă eram la cumpărături. Tremuram de frig, dar şi de nervi la gândul că nu mai apuc să cumpăr cartofi. Am reuşit, după ce vânzătorul, la cererea celor abia postaţi în "fruntea" cozii, redusese cantitatea de cartofi la trei kilograme de persoană, stârnind huiduieli şi înjurături din partea oamenilor care făcuseră deja două ore de stat la coadă.
După ce că erau cât o nucă, nici nu puteai să cumperi mai mulţi! De ce mai mulţi? Pentru că jumătate erau stricaţi! Pentru 5 lei kilogramul, procurai 500 g cartofi buni dar mici, foarte mici!
Mă întorceam victorioasă, cărând trei kilograme de cartofei şi trei kilograme de tacâmuri de pui! Mă simţeam mai ceva ca Wellington şi von Blücher la Waterloo! Nu mai zic de uralele copiilor când m-au văzut cu "prada de război" pe care am depus-o în bucătărie. Speriaţi de întârzierea mea neanunţată, alertaseră toată familia, telefonând, doar-doar or afla pe unde sunt!
Frântă de oboseală, de foame şi frig, mai ceva ca Napoleon, am început lupta cu penele tacâmurilor care nu erau bine jumulite. Dar le-am răzbit! Şi le-am tranşat! Aripioare (partea superioară), aripioare (partea inferioară), gâtuţuri, torăcele şi bazinaşe! Ciudat, nu? Da, aşa erau, cu diminutive! Pentru că erau rarităţi, atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al produsului în sine. Poate unii aveau mai mult timp şi mai multe relaţii, dar eu nu! Aşa că, pentru noi erau tacâmuţe, sau tacâmioare!
În timp ce tranşam de zor tacâmurile, băieţii tranşau "cartofeii". Cei sănătoşi de-o parte, iar cei cu "probleme" erau curăţaţi imediat şi ce rămânea bun, era pus în apă, într-un lighenaş, pentru a fi prăjit. Âştia se numeau "cartofei osândiţi", care erau executaţi pe loc!
Cartofii sănătoşi au fost spălaţi şi puşi l
